Şi una de week-end...

Din presa locală. „Viaţa Vâlcii”, Cotidian independent al judeţului Vâlcea.

Duminică, în comuna Stoileşti are loc Cupa PSD la fotbal

Duminică, în satul Urşi, comuna Stoileşti, va avea loc prima ediţie a Cupei PSD la fotbal. Această competiţie va strânge la start cetăţeni din toate satele comunei Stoileşti. “Această competiţie este binevenită pentru tineretul din comuna noastră, care are menirea să atragă spre sănătate şi sport cât mai multe persoane. Acest concurs este cel de-al doilea care are loc în comuna noastră, deoarece cu două săptămâni în urmă localitatea noastră a fost gazda altei competiţii, Cupa PD-L, tot la fotbal. Sper ca toţi participanţii să se bucure de acest concurs şi cei mai buni să işi adjudece cupa”, a declarat primarul comunei Stoileşti, Marian Obogeanu.

Felix Sima. Poetul Felix Sima

Mi-a cazut sub ochi acest text al minunatului meu prieten, Poetul Felix Sima. Si mi-am adus aminte de drumetiile noastre prin muntii Valcii, de aparitiile lui insolite alaturi de fiica sa la diferite evenimente si competitii ale pasionatilor de munte. Dupa cum e admirator al Poeziei, este un la fel de mare admirator al Naturii. Pur si simplu se minuneaza de toate cate vede. Dar luati mai bine textul.

„Declaraţie pe propria-mi răspundere“

Nu eu vorbesc despre versurile mele, ci ele vorbesc despre mine. Este un curaj să ieşi în lume cu o faptă, cu o strofă, cu o carte. Lumea te judecă, te estimează, te subminează sau te stimează. Preferam să rămân necântărit – dar fiecare are greutatea sa. Un gram de poezie, cât un fir de nisip, tot se va găsi în paginile mele… Iar dacă nu, facem din ele bărcuţe şi le punem pe râu. Vedeţi că aţi descoperit poezia din pagini de ape? Prin ele cer iertare celor pe care i am necăjit, cu voia sau fără voia mea, ştiuţi sau neştiuţi. Mi a revenit bunul simţ. Plecase puţin cu sorcova. Scopul versurilor mai este să nu ne otrăvim reciproc în timpul acestei convenţii sociale care se numeşte VIAŢĂ: eu nu îţi dau ciuperci otrăvite, tu nu îmi dai ciuperci otrăvite. Am învăţat, prin ele, să şterg geamurile casei lui Anton Pann. Sunt plătit pentru aşa ceva? Nu! Însă plătim tot noi – cu viaţa. Poţi să trăieşti din scrisul trăit când poezia este un loc pe care îl locuim. Stând cu poetul Dragoş Vrânceanu, pe la 1975, în bătătura casei sale de la Băbăni, în ograda cu pruni înfloriţi, i am spus: „Noi locuim, pe drept, pământul unui poet de locuit”. Iar Domnia Sa mi a răspuns: „Am atras atenţia domnului Marin Preda asupra volumului dumitale de poezii”. Deci, volumul meu de poezii a locuit o secundă în Marin Preda care a locuit cu prietenie în Dragoş Vrânceanu care a locuit în Eugenio Montale. Şi am alcătuit, astfel, o Casă Comună a Europei. Şi de atunci, dragă cititorule, în părul tău trist îmi adăpostesc ochii amari! Ne putem ajuta foarte greu unii pe alţii. Poate, doar, cu 7 vorbe, 7 mere, 7 ouă, 7 litri de vin. Din 7 în 7 zile sau din 7 în 7 ani. Şi se confirmă cât de singuri suntem, iar pentru a reuşi ne trebuie forţă şi tenacitate. Curaj şi speranţă. Iar pentru acestea – se atribuie chiar Premiul Oscar. Oscar Wilde, desigur, un alt prieten al nostru din copilărie.

În prezent, pentru a nu mă ndepărta prea mult de locurile natale, singurii mei prieteni sunt cei 100 de pruni pe care i am plantat acum 7 ani şi le aştept, de fiecare dată, roadă coaptă. Vara mă culc sub ei. Trifoiul este mare, coasa se aude pe aproape, iar eu, în vis, mă mut din calea ei. Aşa cum vrem întotdeauna să plecăm din calea morţii. Însă – degeaba. Ne găseşte când doreşte. Totul este să nu murim cu zile – după cum mai vorbeam noi odată.

Regret că nu sunt învăţător în satul natal. Aş fi aprins beculeţe în creieraşul fraged al copiilor ce stau ciorchine pe lângă sobă, iarna să se încălzească pe lăbuţe iar vara – să se răcorească pe spinare. Aş fi ieşit cu ei la pădure, în fiecare anotimp, ca să simţim, la faţa locului, mireasma, vârsta, seva, ramura uscată. Dar – mai ai timp să te bucuri de ceva? Mai ai timp să te întristezi? Abia ai timp să fii maşină de executat, căci tobele bubuie pe toate lungimile de undă, smoala clocoteşte pe peretele din dreapta al pridvorului, joagărele au intrat în păduri, unde şi noi trăim – şi ne temem că ne vor despica inimile şi trunchiurile pe din două! Dar de ce ne mai temem când, la urma urmei, acesta ne va fi viitorul şi sfârşitul în timpul scurt ce trece, ne petrece, ne cerne şi ne discerne, ne bântuie, ne mântuie… Până atunci – să mai citim, să cântărim, să mai iubim, să ameţim, să fiţi, să fim…

Se strâng în universul particular al fiecărui individ milioane de stele cu milioane de chipuri pe care nu le poţi observa decât cu un instrument special de lucru, instrument care, în cazul nostru, se numeşte: POEZIA – căreia i am compus cu dragoste acest text ce prefigurează, izvorând şi curgând, toate capitolele mele de versuri: „Îşi cunoaşte bine glasul, / Îşi cunoaşte bine rostul, / Cântă sus, în vârful casei, / Precum cântă n gândul nostru, / Învăţată de la soare, / De la firu’ nalt şi verde, / Apa vieţii dumisale / Tot prin viaţa noastră ş i pierde… / Stă acolo sus şi cântă / Despre ce avem de zis. / Este tot ce pot să spun / Despre ea, oral şi n scris.

FELIX SIMA

Să râdem la prima oră!

Deci ce vreau sa spun: mi-ar plăcea să mă lămureasca şi pe mine careva de ce toate matinalurile de la toate radiourile simt nevoia irepresibilă de a face glume, de a fi comice, de ce toate aceste programe sunt realizate de nişte oameni veseli? Dar veseli rău... Face parte din job description să râdă la vederea unui creion? Să scornească înşiruiri de cuvinte care să aibă drept scop final râsul. În hohote, de preferat, sau dacă nu nechezat, mârâit, gâjâit (sunt totale cuvintele astea scrise cu „â”...). Sau forţat, s(t)imulat, mimat. A nu se înţelege că sunt în admiraţia totală a unui CristianTudorPopescu, sau alt guru din ăsta încruntat şi asupra căruia este tot timpul un nor negru din care plouă şi fulgeră. Nu. Dar de ce s-ar presupune că, spre exemplu, luni dimineaţa la 7, cu parbrizul care se abureşte, ştergătoarele care nu „calcă” cum trebuie, dragii de „ceilalţi participanţi la trafic” care nu apasă pe acea pedală mică cea mai din dreapta, maşina verde brotac care ridică gunoiul fix de pe cea mai îngustă alee pe unde o luasem ca să „scurtez”, de ce deci s-ar presupune că am nevoie de râs, veselie, joc şi voie bună? De ce fraţilor? Să ne înţelegem, poate nu s-a reţinut, este luni dimineaţa, cu ploaie, cu copil care trebuie desantat în poarta şcolii, cu coleg care trebuie cules de pe traseu şi cu el, traseul, care parcurge câteva din intersecţiile şcoală ale Bucureştiului, în care ar fi mai potrivit să fie plantaţi psihiatri cu practică îndelungată şi multe lucrări publicate în locul poliţiştilor de la rutieră... Ei şi peste toate aceste premise solicitante, la absolut toate posturile de radio se râde. Se râde domnule cu lacrimi. La Buzdugan şi Morar, la Cârcotaşi, la Dobro şi Craio, la Itsy & Bitsy, la România Actualităţi, la coteleapelorrâurilor. Cred că şi la Trinitas e veselie mare dimineaţa, se fac bancuri cu pilde şi învăţături, un fel de Biblia hazlie, cu farse spirituale şi glume ecumenice. Mă rog, probabil că nu înţeleg eu esenţa acestor lucruri. Şi dacă şi la locul cel de muncă aş găsi o atmosferă de Divertis ar mai fi cum ar mai fi. Dar aşa, să fiu scuzat.