Şi uite aşa, înconjurat de lume şi de hărmălaie am mai scris o poezie... Nici nu mai contează dacă e ceva de ea sau e numai un zvâcnet al eului meu aflat în suferinţă (a se citi în suferinţă de lăudători). Oricum, eu mă bucur. Înseamnă că nu m-am abrutizat de tot. Mai ales că e o poezie într-un alt registru, o tematică ce altădată îmi era foarte apropiată. Dar asta e fără angoase (aproape) şi filosofii de doi bani, lucruri care îmi caracterizează poezia trecută. Mi-a placut mult – ce spuneam mai devreme despre eul meu? – prima poezie scrisă după o mulţime de ani... aia cu lupii tineri sau ce mai ziceam eu acolo...
Ce ciudat, scrierile astea ale mele încep să aducă din ce în ce mai mult a jurnal. Toată viaţa – sau aproape – mi-am dorit să scriu un jurnal. Când eram mai tânăr n-am facut-o din lene. Acum n-o fac din teamă. În zona asta s-a terminat definitv şi comunicarea cu R.I., întrebând-o ce îl motivează pe un om, sau ce ar trebui să-l motiveze să scrie un jurnal. Mă rog, în opinia mea, lucrul care mă ţine în loc este unul care mi se pare de bun simţ : pentru a ţine un jurnal, cu atât mai mult pentru a însăila amintiri pe model memorii trebuie să ai cu adevarat ceva peste măsură de important a comunica. Ceva capabil să stârneasca interesul. Pe când eu ?... Aa, sau la vârsta senectuţii, atunci când ai luat în piept jumătate de secol şi mai bine, şi când cele puse pe hârtie prezintă importanţă arhivistică şi pentru amatorii de impresii prăfoase. Ceea ce iar nu e cazul... Nu ştiu, sau cum zicea ăla, din această dilemă nu putem ieşi (va urma).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu